Am promis că voi reveni cu impresiile legate de călătoria la Tirana. Imediat ce s-a terminat conferința la care am participat am plecat plini de entuziasm în centrul capitalei. Centru? Mă întreb și acum dacă e real sau nu. Am intrat cu mașina într-o “piață” mare. Pe trei, patru sau șase rânduri, că de benzi nu poate fi vorba intri în centrul Tiranei. Semafoare există, dar nu se respectă nimic.
Un furnicar de mașini, motorete, pietoni…Ceva de genul scapă cine poate… Pur și simplu trebuie să îți iei inima în dinți și să traversezi, altfel nu ai nici o șansă…
.Dacă de mașini ai scăpat ești asaltat de cerșetori sau vânzători de chilipiruri. Și nu ajunge să le spui că nu te interesează nimic nici măcar în limba lor… Ca un patefon stricat, ei repetă aceeași placă. La un moment dat sunt atât de mulți în jurul tău că te cuprinde un sentiment de nesiguranță. Noi eram în grup și ne păzeam unul pe celălalt, dar îmi imaginez că dacă ești de unul singur nu îți dorești decât să scapi cât mai repede de acolo.
Vreau să vă spun că ne-am lăsat mașina în spatele Operei Naționale, într-o parcare cu plată pe care defapt nu o păzea nimeni. Așa că tras la sorți cine să rămâna la mașină… Nu a avut oricum mult de așteptat. Atât în fața operei, o construcție realizată în timpul fascismului, cât și lângă ruinele din imediata apropiere a acesteia opreau foarte de des destul de mulți bărbați. La început, sincer, am crezut că se roagă… mai apoi aveam să constat culoarea gălbuie a soclului acestor construcții și să realizăm că defapt se opresc, fără nici o rușine să urineze pe ele.
Am părăsit Tirana foarte repede, cu gândul că este un loc în care e bine de venit din cincizeci în cincizeci de ani să vezi dacă s-a mai schimbat ceva. Nu am venit direct spre casă, ci am ales să vedem și Durres. Cea mai tare stațiune albaneză, la malul mării. Dar despre Durres, mâine.
No Comments on "Albania din nou…"