Cațeluși nostri au făcut vârsta la care sunt gata să își ia zborul… Sunt vaccintați, deparazitați, au carnete de sănătate… Din șapte căței mai avem o femelă, și trei maculi, restul sunt deja arvuniți. Așa că….grăbiți-vă! Iată-i cum arată la șapte săptămâni.

Imaginea asta am realizat-o zilele trecute în trafic. În prima fază m-a surprins modul total neprofesionist în care s-a realizat inscripționarea mașinii, apoi, după ce am reușit să mă apropii și am văzut despre ce firmă e vorba mi-am pus întrebări legate de calificarea celor ce se ocupă de marketing în concernul Heineken Romania. S-au poate așa trebuia să iasă reclama… după prea multă bere? Este clar un exemplu despre cum nu trebuie să faci!
Pentru că au trecut câteva zile de când am făcut fotografia, nu mai rețin decât că era o mașină Golden Brau, dar cum se numea site-ul…sunteți tari dacă descifrați.

Zilele trecute am vorbit la telefon cu prietenul meu Egon Merle, care tocmai s-a întors din vacanță. A avut o vară foarte plină. Vânător și pescar pasionat, Egon și-a umplut concediul cu o excursie în Namibia și una în Spania, la Ebro.
Pe lângă poveștile pe care mi le-a spus, mi-a trimis și foarte multe poze. Cele pe care m-am decis să le împart cu voi cu siguranță nu fac parte din categoria “povești pescărești”.

Deși am anunțat pe Twitter, am uitat să mă laud și pe blog cu noii noștri paznici. Șapte Airedale Terrieri care azi împlinesc cinci zile. Mai avem puțin de așteptat până o să deschidă ochii și atunci vor fi o nebunie… Merită văzuți cum se joacă… Până atunci am făcut un filmuleț cu camera foto, Canonul 500D din dotare pentru a vă prezenta filmul care în linii mari se repetă de aproape o săptămână încoace, odată la două ore. Nu e nimic de explicat, imaginile vorbesc de la sine.

Am aruncat azi o privire pe blog și mi s-a făcut rușine de când nu am mai reușit să pun nimic pe el, mai ales că s-au întâmplat destul de multe în ultimele două luni.
Am sa o iau în ordine cronologică. Am fost pentru prima oară în Ținutul Sării. Acolo unde mulți spun că dacă nu vorbești “ungurește” nu te servește nimeni. Pot să vă spun că este o mare aiureală. Este o zonă foarte frumoasă în care aș reveni cu mare plăcere cât mai des.

Am coborât în Salina de la Praid. Incredibil. În urma poveștilor pe care le-am auzit aveam în minte o cu totul și cu totul altă imagine. Chiar și cei care suferă de claustrofobie pot intra liniștiți. Poate trebuie să strângă puțin din dinți până durează coborârea, insă odată intrați, grandoarea salinei este departe de ați da senzația că te afli la câteva sute de metri sub pământ.

Odată ajuns jos prima impresie este aceea că te afli seara într-un parc în care sute de copii însoțiți de părinți sunt la joacă. Apoi realizezi că majoritatea celor mici sunt acolo la tratament. Cu toții trebuie să stea câteva ore bune în acel loc, iar timpul trece mai ușor printre cântare, leagăne, trenulețe din lemn, tot felul de figurine sau mese de tenis…

Pentru cei mai în vârstă băncile sunt locul ideal pentru lecturarea unei cărți bune. Tot aici mai găsiți și un loc de reculegere, o mică bisericuță amenajată într-unul din colțurile galeriei centrale.


O să vă suprindă, dar dacă doriți să trimiteți cuiva un e-mail din adâncul pământului, veți găsi tehnica necesară. Sunt cafenele, restaurante, magazine… Vă recomand însă să vizitați neapărat și Muzeul Salinei aici veți afla întreaga istorie a Ținutului Sării. O zonă superbă care include pe lângă Praid și Corundul și Sovata.

Durres-ul parcă este în altă țară. Sigur, se simte ceva din Albania, mai ales în privința cerșetorilor și exemplelor de sărăcie lucie. Însă, încet-încet, construcțiile luxoase realizate de către străini în imediata apropiere a plajelor iau locul caselor dărăpănate.

Durres are un aer de localitate din sudul Italiei. Nu am stat foarte mult, dar am putut să iîmi dau seama ca este ținta turiștilor care vor să se bucure de mare fără să fie nevoiți să cheltuie mult. Și da, spun mult, pentru ca e foarte ieftin. Imaginați-vă, grupul nostru a fost constituit din cincisprezece persoane, am măncat pe faleza, la o terasă cochetă în de care se spărgeau valurile mării, am mâncat spun cu mai puțin de două milioane de lei iar pe masă s-au aflat și pizza și fructe de mare, friptură, grătare… S-au băut parcă și câteva beri.
Marea este foarte curată. Plaja este plină de scoici și crabi, iar pe marginea mării se plimbă perechi îmbrăcate după ultima modă… Foarte interesant, unul din restaurantele pe lângă care am trecut avea sala închiriată pentru o nuntă. Nu o să vă vină să credeți dar din interior răsunau manele.

Plaja e plina de gelaterii, însă nu vi le recomand. Înghețata arată foarte bine, este cremoasă, zeci de feluri bogat colorate la care însă le lipsește gustul. Chioșcurile cu suveniruri sunt locuri vânate de cerșetori. Nu trebuie decât să mimați inteția de a intra într-un asemenea magazin și veți fi asaltat de copii desculți cu mânile întinse după pomană. Oricum atențiile sunt foarte ieftine și ceea ce e interesant, multe dintre ele, purtând steagul Albaniei, sunt făcute în China.

Nu știu dacă să vă recomand un sejur la Durres. Depinde de locurile prin care ați mai umblat, de ce ați mai văzut… Este totuși un loc frumos, dar nu pentru pretențioși, ci așa cum am spus pentru oameni care vor să se bucure de mare cu bani puțini.

Am promis că voi reveni cu impresiile legate de călătoria la Tirana. Imediat ce s-a terminat conferința la care am participat am plecat plini de entuziasm în centrul capitalei. Centru? Mă întreb și acum dacă e real sau nu. Am intrat cu mașina într-o “piață” mare. Pe trei, patru sau șase rânduri, că de benzi nu poate fi vorba intri în centrul Tiranei. Semafoare există, dar nu se respectă nimic.

Un furnicar de mașini, motorete, pietoni…Ceva de genul scapă cine poate… Pur și simplu trebuie să îți iei inima în dinți și să traversezi, altfel nu ai nici o șansă…

.Dacă de mașini ai scăpat ești asaltat de cerșetori sau vânzători de chilipiruri. Și nu ajunge să le spui că nu te interesează nimic nici măcar în limba lor… Ca un patefon stricat, ei repetă aceeași placă. La un moment dat sunt atât de mulți în jurul tău că te cuprinde un sentiment de nesiguranță. Noi eram în grup și ne păzeam unul pe celălalt, dar îmi imaginez că dacă ești de unul singur nu îți dorești decât să scapi cât mai repede de acolo.

Vreau să vă spun că ne-am lăsat mașina în spatele Operei Naționale, într-o parcare cu plată pe care defapt nu o păzea nimeni. Așa că tras la sorți cine să rămâna la mașină… Nu a avut oricum mult de așteptat. Atât în fața operei, o construcție realizată în timpul fascismului, cât și lângă ruinele din imediata apropiere a acesteia opreau foarte de des destul de mulți bărbați. La început, sincer, am crezut că se roagă… mai apoi aveam să constat culoarea gălbuie a soclului acestor construcții și să realizăm că defapt se opresc, fără nici o rușine să urineze pe ele.

Am părăsit Tirana foarte repede, cu gândul că este un loc în care e bine de venit din cincizeci în cincizeci de ani să vezi dacă s-a mai schimbat ceva. Nu am venit direct spre casă, ci am ales să vedem și Durres. Cea mai tare stațiune albaneză, la malul mării. Dar despre Durres, mâine.

Duminica, la prânz, ne-am trezit că nu ne ajunge pâinea. Am dat repede o fugă cu bicicleta până la cel mai apropiat magazin unde aveam să constat că nu eram singurul în căutarea produsului respectiv. M-am așezat frumos la coadă și am așteptat. În fața mea un bătrân. A comandat dar când a primit pâinea plasa i-a scăpat din mână și ia căzut pe jos. Din reflex m-am aplecat și am ridicat punga. A luat-o firesc, fără să spună nici un cuvânt și a plecat. În urma lui, cei de la coadă au rămas cu privirile ațintite asupra mea… Era o căutătură foarte ciudată parcă voiau să îmi spună “ce dracu te-a apucat?… Brusc, m-am simțit ca din alt film… Poate alb-negru. Singura care avea să adauge puțină culoare și căldură era fetița din vitrină. Nu m-am abținut să nu îi fac o poză.

Gata, m-am hotărât! Mă apuc iar de televiziune! Nu mai am nimic de spus. Comentariile le astept de la voi. Pot doar sa va spun ca am deja acordul unui post local de televiziune si ma bucur.

Cândva, poate în cei mai frumoși ani de presă am fost coleg cu Mile Cărpenișan. Era redactor de știri, de cele mai multe ori reporter special la Tvt’89. Îmi aduc aminte discuțiile noastre de atunci. Undeva, în adancul sufletului lui știa că viața lui nu va fi lungă. Vorbea cu foarte mare detașare despre acest lucru. Poate tocmai de aceea de fiecare dată unde era un punct fierbinte pe glob el arunca o mănușă soartei. Viața ne-a despărțit. El a mai rămas câțiva ani în presă, iar în ultima perioadă ceea ce am mai știut despre el era prin intermediul lui Cosmin Dumitru. Vineri am plecat la Tirana. Acolo am citit pentru prima oară că este internat în spital, în stare foarte gravă. Azi (22.03.2010 n.r.) m-am întors în Timișoara și am primit nefericita veste. Mile a plecat dintre noi. E trist și e păcat. Mare păcat.