Deși am anunțat pe Twitter, am uitat să mă laud și pe blog cu noii noștri paznici. Șapte Airedale Terrieri care azi împlinesc cinci zile. Mai avem puțin de așteptat până o să deschidă ochii și atunci vor fi o nebunie… Merită văzuți cum se joacă… Până atunci am făcut un filmuleț cu camera foto, Canonul 500D din dotare pentru a vă prezenta filmul care în linii mari se repetă de aproape o săptămână încoace, odată la două ore. Nu e nimic de explicat, imaginile vorbesc de la sine.
Am aruncat azi o privire pe blog și mi s-a făcut rușine de când nu am mai reușit să pun nimic pe el, mai ales că s-au întâmplat destul de multe în ultimele două luni.
Am sa o iau în ordine cronologică. Am fost pentru prima oară în Ținutul Sării. Acolo unde mulți spun că dacă nu vorbești “ungurește” nu te servește nimeni. Pot să vă spun că este o mare aiureală. Este o zonă foarte frumoasă în care aș reveni cu mare plăcere cât mai des.
Am coborât în Salina de la Praid. Incredibil. În urma poveștilor pe care le-am auzit aveam în minte o cu totul și cu totul altă imagine. Chiar și cei care suferă de claustrofobie pot intra liniștiți. Poate trebuie să strângă puțin din dinți până durează coborârea, insă odată intrați, grandoarea salinei este departe de ați da senzația că te afli la câteva sute de metri sub pământ. 
Odată ajuns jos prima impresie este aceea că te afli seara într-un parc în care sute de copii însoțiți de părinți sunt la joacă. Apoi realizezi că majoritatea celor mici sunt acolo la tratament. Cu toții trebuie să stea câteva ore bune în acel loc, iar timpul trece mai ușor printre cântare, leagăne, trenulețe din lemn, tot felul de figurine sau mese de tenis… 
Pentru cei mai în vârstă băncile sunt locul ideal pentru lecturarea unei cărți bune. Tot aici mai găsiți și un loc de reculegere, o mică bisericuță amenajată într-unul din colțurile galeriei centrale. 
O să vă suprindă, dar dacă doriți să trimiteți cuiva un e-mail din adâncul pământului, veți găsi tehnica necesară. Sunt cafenele, restaurante, magazine… Vă recomand însă să vizitați neapărat și Muzeul Salinei aici veți afla întreaga istorie a Ținutului Sării. O zonă superbă care include pe lângă Praid și Corundul și Sovata.
Durres-ul parcă este în altă țară. Sigur, se simte ceva din Albania, mai ales în privința cerșetorilor și exemplelor de sărăcie lucie. Însă, încet-încet, construcțiile luxoase realizate de către străini în imediata apropiere a plajelor iau locul caselor dărăpănate. 
Durres are un aer de localitate din sudul Italiei. Nu am stat foarte mult, dar am putut să iîmi dau seama ca este ținta turiștilor care vor să se bucure de mare fără să fie nevoiți să cheltuie mult. Și da, spun mult, pentru ca e foarte ieftin. Imaginați-vă, grupul nostru a fost constituit din cincisprezece persoane, am măncat pe faleza, la o terasă cochetă în de care se spărgeau valurile mării, am mâncat spun cu mai puțin de două milioane de lei iar pe masă s-au aflat și pizza și fructe de mare, friptură, grătare… S-au băut parcă și câteva beri. 
Marea este foarte curată. Plaja este plină de scoici și crabi, iar pe marginea mării se plimbă perechi îmbrăcate după ultima modă… Foarte interesant, unul din restaurantele pe lângă care am trecut avea sala închiriată pentru o nuntă. Nu o să vă vină să credeți dar din interior răsunau manele. 
Plaja e plina de gelaterii, însă nu vi le recomand. Înghețata arată foarte bine, este cremoasă, zeci de feluri bogat colorate la care însă le lipsește gustul. Chioșcurile cu suveniruri sunt locuri vânate de cerșetori. Nu trebuie decât să mimați inteția de a intra într-un asemenea magazin și veți fi asaltat de copii desculți cu mânile întinse după pomană. Oricum atențiile sunt foarte ieftine și ceea ce e interesant, multe dintre ele, purtând steagul Albaniei, sunt făcute în China. 
Nu știu dacă să vă recomand un sejur la Durres. Depinde de locurile prin care ați mai umblat, de ce ați mai văzut… Este totuși un loc frumos, dar nu pentru pretențioși, ci așa cum am spus pentru oameni care vor să se bucure de mare cu bani puțini.
Am promis că voi reveni cu impresiile legate de călătoria la Tirana. Imediat ce s-a terminat conferința la care am participat am plecat plini de entuziasm în centrul capitalei. Centru? Mă întreb și acum dacă e real sau nu. Am intrat cu mașina într-o “piață” mare. Pe trei, patru sau șase rânduri, că de benzi nu poate fi vorba intri în centrul Tiranei. Semafoare există, dar nu se respectă nimic.
Un furnicar de mașini, motorete, pietoni…Ceva de genul scapă cine poate… Pur și simplu trebuie să îți iei inima în dinți și să traversezi, altfel nu ai nici o șansă…
.Dacă de mașini ai scăpat ești asaltat de cerșetori sau vânzători de chilipiruri. Și nu ajunge să le spui că nu te interesează nimic nici măcar în limba lor… Ca un patefon stricat, ei repetă aceeași placă. La un moment dat sunt atât de mulți în jurul tău că te cuprinde un sentiment de nesiguranță. Noi eram în grup și ne păzeam unul pe celălalt, dar îmi imaginez că dacă ești de unul singur nu îți dorești decât să scapi cât mai repede de acolo.
Vreau să vă spun că ne-am lăsat mașina în spatele Operei Naționale, într-o parcare cu plată pe care defapt nu o păzea nimeni. Așa că tras la sorți cine să rămâna la mașină… Nu a avut oricum mult de așteptat. Atât în fața operei, o construcție realizată în timpul fascismului, cât și lângă ruinele din imediata apropiere a acesteia opreau foarte de des destul de mulți bărbați. La început, sincer, am crezut că se roagă… mai apoi aveam să constat culoarea gălbuie a soclului acestor construcții și să realizăm că defapt se opresc, fără nici o rușine să urineze pe ele.
Am părăsit Tirana foarte repede, cu gândul că este un loc în care e bine de venit din cincizeci în cincizeci de ani să vezi dacă s-a mai schimbat ceva. Nu am venit direct spre casă, ci am ales să vedem și Durres. Cea mai tare stațiune albaneză, la malul mării. Dar despre Durres, mâine.
Duminica, la prânz, ne-am trezit că nu ne ajunge pâinea. Am dat repede o fugă cu bicicleta până la cel mai apropiat magazin unde aveam să constat că nu eram singurul în căutarea produsului respectiv. M-am așezat frumos la coadă și am așteptat. În fața mea un bătrân. A comandat dar când a primit pâinea plasa i-a scăpat din mână și ia căzut pe jos. Din reflex m-am aplecat și am ridicat punga. A luat-o firesc, fără să spună nici un cuvânt și a plecat. În urma lui, cei de la coadă au rămas cu privirile ațintite asupra mea… Era o căutătură foarte ciudată parcă voiau să îmi spună “ce dracu te-a apucat?… Brusc, m-am simțit ca din alt film… Poate alb-negru. Singura care avea să adauge puțină culoare și căldură era fetița din vitrină. Nu m-am abținut să nu îi fac o poză.
Gata, m-am hotărât! Mă apuc iar de televiziune! Nu mai am nimic de spus. Comentariile le astept de la voi. Pot doar sa va spun ca am deja acordul unui post local de televiziune si ma bucur.
Cândva, poate în cei mai frumoși ani de presă am fost coleg cu Mile Cărpenișan. Era redactor de știri, de cele mai multe ori reporter special la Tvt’89. Îmi aduc aminte discuțiile noastre de atunci. Undeva, în adancul sufletului lui știa că viața lui nu va fi lungă. Vorbea cu foarte mare detașare despre acest lucru. Poate tocmai de aceea de fiecare dată unde era un punct fierbinte pe glob el arunca o mănușă soartei. Viața ne-a despărțit. El a mai rămas câțiva ani în presă, iar în ultima perioadă ceea ce am mai știut despre el era prin intermediul lui Cosmin Dumitru. Vineri am plecat la Tirana. Acolo am citit pentru prima oară că este internat în spital, în stare foarte gravă. Azi (22.03.2010 n.r.) m-am întors în Timișoara și am primit nefericita veste. Mile a plecat dintre noi. E trist și e păcat. Mare păcat.
Am ajuns la Tirana. Sâmbătă după-amiză pe la ora 3. Primul contact, un taximetrist pe care l-am rugat sa ne conducă la hotel. Un drum de aproximativ patru kilometri, zece euro. Norocul nostru că împreună cu noi este Zudi, care e albanez, din Macedonia. I-a dat cinci euro și i-a zis că și asta e mult. Pănă acum, din ceea ce am văzut pe drumul până aici, Albania este o țară a contrastelor puternice. Din sărăcie lucie, ici colo răsare căte un loc de o bogăție flagrantă. Ceea ce m-a frapat, e plin de mercedesuri. Cred ca albanezi au mai multe mercedesuri ca în Germania și le mână pe drumurile lor înguste cu o viteză egală cu inconștiența. Ca să ajungi la Tirana de la vamă parcurgi o șosea foarte îngustă care e numai serpentine, drumul este de cele mai multe ori pe coama munților iar în stânga și în dreapta se cască un hău care îți taie respirația. Fiecare culme are câteva zeci de cazemate săpate în ea. Cred că sunt mai multe cazemate decăt albanezi. Nu poate fi vroba despre nici o arhitectură în satele sau orașele pe care le întâlnești. Sunt pur și simplu case imense înghesuite una în alta. Nu am văzut nici măcar o curte în care să fie vreo floare. În schimb sunt o grămadă de câini foarte mari la marginea drumului. Și mii de măgari.
Zudi ne mărturisea că acum sunt mai civilizați albanezi, dar înainte îți furau totul. Chiar și ciorapii din picioare. Au pățit-o verișorii lui atunci când s-au întors din Albania. Unul dintre ei a scos piciorul pe geamul mașinii și într-o clipă l-au “executat”. Că se fură aveam să ne convingem și noi. De la șoferul de taxi, la recepționerul de la hotel, la ospătar… toți încearcă să profite. Dacă nu știi bine cursul dintre moneda lor și euro poți avea neșansa să bei o cafea și un suc cu 3 euro. Sau să cumperi două grame de argint cu 40 de euro… Gata, fug jos în hotelul hotelului că ne pregătim să dăm în sfârșit o tură prin oraș. Revin…
Patronii timișoreni de mari magazine sunt disperați din cauza hoților, ăsta era titlul unei știri de sâmbătă dimineața, pe un post de televiziune. Întâi a venit anunțul crainicei, după care au început să curgă imaginile… Aveam să mă lămuresc și să mă întristez. Pe peliculă hoții erau tineri, liceeni cel mult și un singur adult. Marfa furată spre exemplu, la unul dintre ei era o conservă de pateu! Iar persoana adultă a băgat în buzunar fără să plătească… două tuburi de pastă de dinți…De ce ați furat? Întreba necruțător omul legii. Pentru că nu mai am serviciu am copii și nu îmi permit, a răspuns omul. Imediat a sărit și patronul magazinului, care a zis ca face un site unde să pună pozele hoților… să îi vadă toată lumea pe internet. Nu e nevoie domnule patron, dacă o să ai curiozitatea ai să îi vezi pe stradă. Tot mai mulți. Împinși de un management prost, sunt fără slujbe, fără bani, au ajuns oamenii să fure o cutie de pateu, un tub de pastă de dinți… Ăștia sunt infractori? Astea sunt hoții?… Nu cred și mă tem că asemenea lucruri vor deveni “normale” destul de curând. Este singura opținue pentru oamenii pe care sărăcia i-a luat de braț. Sărăcia nu știe alte rute și până la urmă nu te poate conduce decât pe asemenea drumuri.
Scriam cu ceva vreme în urmă că încerc să îmi închid două numere de telefon din rețeaua Vodafone. Ei bine, am ascultat și sfatul lui Cosmin și am fost la reprezentanța companiei de telefonie unde am pus o cerere de închidere a numerelor respective. Am mai așteptat câteva zile și am luat o decizie și mai radicală, am portat numărul de telefon de la Vodafone la Orange. În timp ce îmi completam datele pe cererea de mutare, cei de la Orange mi-au spus că precis voi fi sunat de concurență ca să mă convingă să mă răzgândesc. Nu prea i-am crezut, dar iată că au trecut patru zile și am primit azi apelul respectiv. O voce foarte politicoasă m-a rugat să dezvalui mai întâi motivele care m-au făcut că iau decizia de a pleca de la Vodafone. I-am spus toate motivele și parca nu ar fi fost de-ajuns, am aflat că numerele pentru care am depus cerere la reprezentanța Vodafone, sunt tot active! Și că mai trebuie să fac o cerere, mai trebuie un demers pentru ca ele să se închidă. E ridicol. Sigur, nu vreau să arunc cu rahat în urmă și să lustruiesc emblema Orange. Sunt convins că nici aici lucrurile nu sunt toate roze. Am să mă lovesc de ele probabil în viitor. Cert este că indolența unor angajați care s-au trezit într-o companie mare, cu ifose, a pus capăt unei loialități de 15 ani. În doar patru luni.
